Actualul conflict din Orientul Apropiat a readus in atentie situatia geopolitica din lumea araba si conditia regimurilor autoritariste in noua configuratie politica mondiala . Siria este un caz cu totul aparte , actuala republica controlata din 1970 de catre familia de alawiti siiti al-Assad este pe de-o parte mostenitoarea unor traditii islamice ce vin din timpul califatului de Damasc si pe de alta parte a unei situatii complicate postotomane si postocoloniale intr-un mediu marcat pozitiv de niste adanci radacini crestine.
Dar care este contextul in care a izbucnit razboiul civil din Siria si care ar putea fi posibilele cauze?
Mai intai ar trebui sa subliniem faptul ca in Siria avem de-a face cu o formula originara de regim politic autoritarist (nu totalitar) de inspiratie “Baath”-ista.
Doctrina politica de acest tip este o forma de nationalism arab cu puternice nuante laice si cu manifestari socialiste vizibile pe terenul politicilor economice. “Baath” inseamna in araba “renastere” si defineste un efort de modernizare a natiunilor arabe pornind de la niste baze doctrinare care combina socialismul francez cu liberalismul nationalist de sec XIX, toate sub fermentul original al lumii orientale , “baathismul” combina la un loc nationalism clasic, etatism, centralism politic, stat paternalist, economie sociala, liberalizare sub aspect religios si traditii tribale arabe pastrate intacte sub cupola regimului otoman . Si mai interesant este daca vedem faptul ca sistemul de gandire politica de acest tip a fost de fapt o reactie a elitelor arabe levantine din prima jumatate a sec. XX la riscul impunerii unor regimuri de factura fundamentalista islamica, iar daca vom cerceta numele principalilor initiatori ai acestui curent de gandire vom avea surpriza sa gasim numele unor sirieni ori palestinieni crestin-ortodocsi precum Michel Aflaq, George Habash ori Constantin Zureiq . Michel Aflaq a fost chiar mentorul lui Hafez al-Assad, dictatorul baathist al Siriei pt o vreme de 30 de ani.
Siria este o tara fracturata pe o serie de falii etno-religioase demne de luat in seama, circa 2/3 din populatie fiind formata din musulmani siiti, 15% reprezentand minoritatea alawita, cea care astazi detine principalele parghii ale puterii publice reprezentata la varf de familia al-Assad, principalii comandanti militari si o parte importanta a guvernului si apoi vechea comunitate crestina siriaca, preponderent ortodoxa, dar care alaturi de procentele mai reduse de catolici siriaci si armeni ajunge aproape la 15% din populatia Siriei. Traditional, alawitii si crestinii, depozitari ai unui serios bagaj etnic aramaic pre-arab, au format corp comun in politica sustinerii nationalismului arab si a statului centralist. Asadar, in escaladarea conflictului sirian, marginalizarea politica a comunitatii sunite majoritare sustinute constant de Arabia Saudita de catre minoritatea dinamica a siitilor alawiti considerati veritabili “frati” de catre regimul siit din Iran, a jucat si ea un rol. Dar cauzele crizei siriene sunt extrem de complexe. Sa le luam una cate una .
Mai intai nu trebuie sa neglijam pozitia geografica a Siriei pe caile de comunicatii rutiere, maritime, dar si subterane care leaga Mediterana de est si implicit Europa de Orientul Mijlociu. Iar transportarea hidrocarburilor prin spatiul sirian este o miza strategica pentru oricare putere regionala ori mondiala interesata de securizarea transporturilor de resurse minerale strategice dinspre Peninsula Araba spre Europa, nu intamplator probabil circula si zvonul conform caruia Bashar al-Assad si-ar fi atras mania Arabiei Saudite si a Qatarului, state cu care Siria nu are deloc o traditie de buna colaborare, dupa ce a refuzat sa se alature acestora intr-un proiect energetic regional, alegand calea unei colaborari cu Rusia, partenerul traditional al Siriei, lui Hafez, tatal lui Bashar, inca din perioada razboiului rece. Totodata in largul Mediteranei de est s-a descoperit recent un urias zacamant de gaze naturale, disputat de Israel, autoritatea Hamas din Gaza, Liban, gruparea siita pro-iraniana Hezbollah, Siria, Cipru. Aici statul Israel chiar a initiat proiectul “Leviathan” in vederea extractiei resurselor minerale ale subsolului marin, disputa acestor resurse naturale fiind una dintre cele mai recente teme aprinse de discutie in acest infierbantat spatiu neo-levantin.
Dar mai presus de orice, Siria este o victima a propriei sale geopolitici si a unei extrem de complicate harti politice mondiale a ultimilor 50 de ani . Mai inainte de toate, Siria lui Hafez al-Assad a fost un partener foarte important al URSS inca din vremea lui Leonid Brejnev, fiind prin pozitia sa geografica intre 2 aliati strategici ai Statelor Unite, Israel si Turcia, un ghimpe in coasta intereselor geopoliticii americane. Sa nu uitam nici relatia foarte apropiata pe care Hafez al-Assad a avut-o, asemeni liderului palestinian Yasser Arafat, cu Romania lui Nicolae Ceausescu. Comertul cu armament, schimbul de informatii strategice, parteneriatele economice si sociale dintre Siria baathista si tari precum Romania comunista au fost piloni ai politicii externe siriene in intreaga perioada a razboiului rece. Totodata, prin portul Tartus de la Mediterana, Uniunea Sovietica si succesoarea sa, Rusia, au avut si au o limita prezenta navala la Mediterana de est, in apropierea coastelor cipriote si mai ales ale celor turce, Turcia fiind un important partener militar al Statelor Unite inca de dupa al doilea razboi mondial. Asadar, Siria a ramas si astazi unicul cap de pod sigur al Rusiei in regiunea Orientului Apropiat si Mijlociu si este evident pentru toata lumea ca niciodata in cadrul Consiliului de Securitate al ONU, Rusia si noua superputere economica emergenta ce zguduie serios locul Statelor Unite de principal putere mondiala, este vorba de China, nu vor putea accepta autorizarea unei interventii militare in Siria. Efectul anularii reciproce si a politicii “cotangentelor” geopolitice va face dintotdeauna din Siria o tara cheie pentru competitorii globali ai Statelor Unite.
Revenind in spatial oriental, nu trebuie sa uitam istoricul conflictelor cu Israelul, diferendul cu acest aliat fundamental al SUA, cu privire la platoul Golan, cat si interventia Iranului in acest joc , interventie care a tensionat si mai mult relatia siriano-israeliana . Exista in Orient o adevarata axa geopolitica care merge de la gruparea Hezbollah, la Siria, traverseaza Iraqul si ajunge in Iran. Printre elementele care unesc aceasta linie neoficiala sunt sustinerea cauzei palestiniene si respingerea oricaror forme de interventie occidentala in acest spatiu geografic si cultural. Exista in lumea musulmana 2 orientari religioase fundamentale aflate intr-o contradictie doctrinara cu privire la succesiunea profetului Mahomed inca din primele zile ale islamului- siismul avand a principal centru de iradiere Iranul si sunismul avand ca baza de pornire Arabia Saudita. Iranul este un partener strategic al regimului al-Assad, lucru deloc intamplator daca ne gandim atat la tensiunile pe care ambele tari le au cu Israel si Statele Unite ori la caile de comunicatii ale hidrocarburilor cat si la faptul ca familia al-Assad si principalii lideri ai regimului de la Damasc apartin sectei siite a alawitilor. Sa nu uitam faptul ca nu putine din grupurile rebele cat si o seama de actiuni de lobby pe langa puterea de la Washington au ca sursa un vecin care nu s-a inteles niciodata bine nici cu regimurile nationaliste arabe, dar nici cu teocratia siita iraniana, este vorba despre Arabia Saudita, tara condusa de clanul al-Saud, ai carui membri fac parte dintr-o secta radicala desprinsa din sunnism, secta numita “wahabi”. Ne-am invatat cu totii cu relatia apropiata saudito-americana, insa putina lume realizeaza ca Arabia Saudita este una din ultimele monarhii despotice de pe glob, un stat unde familia suverana dispune discretionar de teritoriu, putere publica, resurse si nu in ultimul rand de proprii cetateni, un stat unde libertatile civile sunt o poveste sf, unde femeile sunt cetateni de rangul doi si unde libertatea de expresie religioasa este inexistenta. Dar aceste capetenii saudite au stiut foarte bine sa-si joace capitalul urias generat de resursele de petrol si sa reuseasca a-si atrage de partea lor simpatii notabile precum ar fi cele ale presedintilor americani George Bush si George W. Bush. De asemenea, Siria, aflata la inceputul anilor 60 intr-o uniune politica cu un Egipt care confruntat cu revolta Fratilor Musulmani, grupare islamista alungata de la putere de catre armata, in noul context geopolitic de dupa primavara araba si-a regasit in puterea militara autoritara de la Cairo o voce mult mai favorabila decat cea cu care fusese obisnuita in timpul regimului Mubarak. O alta chestiune pe care nu trebuie sa o trecem cu vederea este faptul in contextual postcolonial, Siria a revendicat constant Libanul, ca teritoriu istoric integrant al sau, cat si vechea Antiohie siriaca, devenita Antakya turceasca de astazi. Dar Turcia de astazi amenintata de o serie de miscari la granita turco-siriana populate preponderent de kurzi, care in general s-au alaturat rebeliunii,si confruntata cu avertismentul sever cu ambalaj “ecologist” dar cu posibil substrat geopolitic din Gezi Park- Taksim- Istanbul, nu pare a fi incantata cel putin la aceasta ora de o potentiala interventie international asupra vecinului de la sud, vecin de care o “leaga” o lunga serie de animozitati si confruntari mai mult ori mai putin fatise.
In cazul unui atac asupra Siriei, “pasivul” acestei initiative se va indrepta impotriva unui stat aflat in perpetuua alerta, Israelul, tara permanent pregatita de o actiune militara, dar care va risca sa devina tinta rachetelor celor din Hezbollah, ori a celor iraniene, gruparea integrista din sudul Libanului, care este o amenintare constanta la adresa securitatii israeliene, avand in puterea de la Teheran principalul sustinator. Asadar itele unui conflict in Orientul Apropiat par a fi deosebit de complicate, un atac American asupra Siriei putand genera o reactive in lant si o extindere a conflictului la scara regionala. Ca atare la fel cum implicarea ONU in regiune este imposibila, la fel de previzibil a intervenit si o delimitare a NATO prin vocea lui Anders Fogh Rassmusen . Nici aliatul politico-militar nr. 1 al SUA, Marea Britanie nu va participa, lucru care il pune intr-o situatie deosebit de dificila pe presedintele american care si-a asumat raspunderea unei interventii aeriene asupra Siriei, Barack Obama, care se vede tarat intr-un “loose-win-loose” care poate rearunca lumea intr-un nou razboi rece si care totodata maximizeaza rolul geopolitic global al Rusiei lui Putin, o Rusie care tine cu dintii de toate avanposturile geostrategice mostenite de la Uniunea Sovietica .
Revenind cu o scurta paranteza siriana, trebuie ca regimul lui Bashar al-Assad are toate defectele comune dictaturilor din lumea araba: tribalism politic, tendinta spre represiuni severe precum a fost cea initiata de Hafez al –Assad in 1981 impotriva revoltatilor din orasul Hama ori coruptie. Insa la fel precum puterea siriana s-a folosit de sprijinul Iranului ori al militiilor siite libaneze, la fel, poate chiar la o scara mai mare, de partea rebelilor, pe langa o restransa “armata libera siriana” reprezentand opozitia dezirabila la regimul al-Assad, se regasesc grupari fundamentalist conectate la terorismul international ori mercenari veniti din lumea intreaga in numele unor idealuri care nu au nimic in comun cu lumea libera si de celelalte mai multe ori nici cu interesele cetateanului sirian de rand. Opozitia siriana este extreme de diversa si neunitara, avem astfel aici de la dizidenti cu vederi democratice si pana la grupari integriste care vizeaza instaurarea unui regim fundamentalist Islamic in unele cazuri, iar in altele purificarea etnica a Siriei. Daca mai luam un calcul si faptul ca fostul ministru al apararii sirian de pana in 2012, asasinat intr-un atentat terorist, Daoud Rajiha ,era crestin ortodox iar faptul ca in orasul Alep, o bijuterie a civilizatiei arabe , oras astazi aproape distrus total, reactiunea la adresa rebelilor a pornit de la militiile formate in cartierele crestinilor ortodocsi, lucrurile se vad extreme de complicate .
Conflictul se pare ca a dus la crime si abuzuri extreme din partea ambelor tabere . Folosirea de arme chimice impotriva populatiei civile, este una dintre cele mai grave crime impotriva umanitatii iar autorul, indiferent cine ar fi el, trebuie tras la raspundere de catre comunitatea internationala rapid si cu maxima severitate. In cazul in care atacul chimic a fost ordonat de catre Bashar al Assad ori unul din apropiatii sai, exista pe deplin legitimitatea unei interventii militare internationale, interventie care nu ar trebui sa se incheie decat dupa inlaturarea definitive a regimului autoritarist de la Damasc .In cazul in care atacul a fost fie o diversiune, fie opera rebelilor, care trebuie sa spunem, se afla in retragere in ultimile luni, orice interventie militara asupra Siriei este un act ilegal si fundamental nejustificat. Intrebarea in Siria este nu daca a avut loc un atac criminal cu gax neurotoxic ci “suntem oare siguri cine a comis aceasta crima oribila?” Ar fi din partea regimului al-Assad un gest de o nebunie sinucigasa acest act indreptat impotriva propriului popor, si oare de ce ar face-o ? Dupa cazul iraqian din 2003 experienta politica ne indreapta spre a cauta a analiza in detaliu si a gasi probele concludente care sa incrimineze partea aflata in aceasta deosebit de grava culpa. Ezitarile administratiei Obama si declaratia presedintelui American “no boots on the ground” in situatia in care se precizeaza ca eventualul atac se va limita doar la atacuri aeriene vin sa lase o umbra de nesiguranta asupra miscarilor Washingtonului si chiar asupra probelor preliminare pe care acesta le detine. Un lucru este cert : vinovatul trebuie dovedit si tras la raspundere !
Putina lume s-a gandit asupra efectelor pe care atacul “chirurgical” centrat pe capabilitatile militare siriene le-ar putea genera. Oare SUA pot sa-si asume o potentiala “ploaie de rachete” cu care Iranul ameninta Israelul, ori chiar riscul unui atac chimic indreptat impotriva statului evreu ori al oricarui altui aliat American ? Dar daca aceste interventii ar putea genera un val de represalii foarte dur initiat de regimul al-Assad la scara Siriei, in scenariul in care dictatorul sirian uzeaza criminal de arme de distrugere in massa ? Daca va fi asa, nu cumva asta ar necesita si o interventie terestra ? Dar daca atacul SUA va avea ca efect preluarea puterii de catre rebeli reprezentati de grupari fundamentalist vadit anti-occidentale, similare celor cu care SUA se confrunta din 2001 incoace, si nu de marunta si moderata armata siriana libera ?
Riscul transformarii Siriei intr-un spatiu al dezintegrarii statale si al dezordinii tribal precum este astazi Libia, o tara care a scapat de un regim criminal si tiranic, dar care se confrunta cu o instabilitate si un haos fara precedent trebuie luat in seama. La fel trebuie luat in seama si scenariul egiptean, scenariul alunecarii pe o panta islamista, cu mentiunea ca Siria nu are nici corpul ofiteresc solid si bine ancorat al armatei egiptene, iar la extrema cealalta trebuie sa mai afirmam faptul ca Fratii Musulmani egipteni par a fi chiar o “opozitie democratica” pe langa unele din gruparile paramilitare care actioneaza acum pe teritoriul Siriei si care au ca obiectiv preluarea puterii indiferent de costuri, urmari si mai ales de metodele folosite in drumul spre putere .
Asadar situatia este extrem complicata, orice scanteie poate declansa un butoi cu pulbere care poate rabufni pana dincolo de spatiul Orientului Apropiat . Statele Unite pana acum par a fi mai curand decise doar in contextul unui razboi geopolitic al nervilor, actiunea militara inca se face asteptata, iar un posibil vot pro ori contra interventiei dat de Congresul American poate cantari enorm in balanta de puteri. Marile puteri europene prefera sa ramana in stand-by, mai ales dupa ce premierul britanic David Cameron s-a recunoscut infrant in Camera Comunelor unde propunerea unei actiuni comune a picat la vot. Avem insa o singura exceptie notabila din parte unei natiuni care nu mai este de decenii o mare putere militara si care in ultimii 2-3 ani a lasat impresia unei politici externe “naïve”, este vorba de Franta presedintelui Francois Hollande.
As vrea sa vad din partea europenilor si americanilor ce scenarii post-conflict exista si care este formula politica in care ar putea functiona un stat sirian o data cu incheierea regimului baathist. Eliminarea lui Bashar al-Assad, in cazul in care aceasta se va produce, va deschide o serie noua de provocari geopolitice, militare si chiar cultural-ideologice in spatiul sirian si nu numai. De exemplul Statele Unite si puterile europene, ar fi pregatite sa-si asume protectia comunitatii crestine siriace ,in cazul unei recrudescente a fundamentalismului islamic o data cu eliminarea tuturor elementelor componente puterii vechiului regim ?
Cert este ca Statele Unite se gasesc intr-o pozitie din care sunt constienti ca nu mai pot da inapoi, orice pas in spate pe care administratia de la Washington l-ar face in aceasta clipa, s-ar putea concretiza intr-un “sah mat” geopolitic aplicat de catre Rusia, o Rusie care analizeaza si urmareste atent fiecare mutare americana pe o tabla de sah mondial unde Siria poate fi folosita foarte bine la “blocaj”. Riscul revenirii la o politica specifica razboiului rece este foarte aproape in aceasta perioada .
Escaladarea conflictului sirian si atragerea in “hora” a mai multor actori regionali este un joc al hazardului pe care nicio putere mondiala nu este capabila sa-l gestioneze cu adevarat. Inflamarea acestui sangeros razboi civil poate fi o sursa deloc neglijabila pentru un “incendiu” pe care niciun “pompier mondial” sa nu mai fie capabil a-l stapani. Traim intr-o lume deosebit de complicata, o lume care ne dovedeste la tot pasul ca istoria se poate repeat oricand. Situatia de pe terenul Siriei este una atat de alambicata si delicata incat orice asertiune categorica ori definitiva asumata la nivel public are un grad de risc demn de luat in seama si prezinta germenii lipsei de fond in intelegerea complicatei politici mondiale.
Dincolo de cadrul international, cred ca in contextul crizei din Siria diplomatia romaneasca aproape a pierdut deja un foarte bun moment in care sa inteleaga ca daca uneori e bine sa fii ofensiv si proactiv in politica externa, alteori exista momente in care ai numai de castigat daca stii in ce fel sa taci si cum sa valorifici tacerea!
